"Un tânăr din comunitățile dezavantajate are o singură șansă în viață, și aceasta înseamnă să aibă parte de un profesor bun și de o școală de calitate. Dacă nu are parte de aceste lucruri, totul e, aproape, în zadar"

Andreas Schleicher, director direcția Educație și Competențe, OECD, in discurul oferit in cadrul conferintei Romania Educata, Administratia Prezidentiala, 29.01.2020

Această declarație a unui înalt oficial al OECD mi-a adus aminte de profesorii care au făcut diferența între ceea ce se aștepta să fiu și ceea ce sunt.

Comunitatea de romi din cartierul meu din Galați locuia în zona Libertății – Dorobanți – Poșta Veche și mai toți urmau cursurile Școlii Generale nr. 19. Atunci când au reușit să-și cumpere o casă, ai mei au cumpărat-o în capătul celalalt al strazii Libertății, zonă care era arondată Școlii nr. 15. Nu au făcut-o cu un scop anume, însa această întâmplare a fost, poate, decisivă pentru devenirea mea. Mai toți romii din Școala nr 19 terminau gimnaziul fără să știe să scrie și să citească bine și, nu de puține ori, auzeam poveștile lor despre cât de rău erau tratați de către profesori.

La mine în școala, a fost altfel.

În clasa I-a am ajuns la clasa doamnei învățătoare Ifrim. Eram câțiva elevi romi în clasă, și evident eram cei mai nevoiași. Cum nu fusesem decât un singur an la gradiniță, diferența de pregătire dintre mine și ai mei colegi români, care urmaseră trei ani de educație preșcolară, era destul de mare. Eram cel mai bun dintre romi, însă destul de slab în comparație cu restul. Nu știu de ce, doamna Ifrim a pus ochii pe mine, și a cerut voie alor mei să petreacă câte o oră în plus pe săptamână cu mine, pentru a mă ajuta cu materia. Mama, femeie simplă fără carte, a fost de acord și a devenit cerberul care mă supraveghea acasă să fac ceea ce “zicea Doamna”. Mama a învățat să scrie și să citească o dată cu mine, și nu de puține ori, reușea să mă întreacă în facerea temelor pe care le rezolvam unul lângă altul, fiecare pe caietul lui. Din clasa a II-a, mama nu a mai putut să țină pasul cu mine, pentru că avea și serviciu și trebuie să aibă grijă și de 4 băieți, însă Doamna Ifrim a continuat să mă preseze să muncesc mai mult. Îmi explica, îmi lua mânuța în mâna ei și îmi spunea cât de bun pot deveni. Doamna Ifrim era rațiunea pentru care veneam la școală. Nu mă interesa ce ore aveam, însă nu puteam să nu întorc respectul pe care învățătoarea mea mi-l oferea.

Am terminat clasa a IV-a cu o medie de peste 8 (pe atunci se dădeau note), notă care ma situa undeva la mijlocul clasei.

Din clasa a V-a am dat de doi profesori superbi, una de limba română si al doilea, de istorie. Ambii m-au facut să mă îndrăgostesc de materiile lor prin zâmbetele pe care le împărțeau, prin relaxarea cu care predau, prin faptul că schimbam idei atunci când “ne ascultau”, dar mai ales prin faptul că orele lor erau povești. Pe domnul Cobzaru, profesorul meu de istorie, nu l-am văzut scriind la tablă decât o singură dată în cei 4 ani de gimnaziu, și asta s-a întâmplat atunci când am avut o inspecție la clasă. Toți am fost șocați văzându-l pe profesorul Cobzaru scriind titlul lecției pe tablă, pentru că la el orele erau relaxate și pline de întâmplări istorice pe care nu le găseai în manuale. Cei 30 de copii din clasă ascultam fascinați poveștile spuse de prof, și jur că de foarte multe ori aveam senzația că aud armele care se ciocneau în luptele personajelor prezentate în lecția pe care o parcurgeam. Clasa aia, dintr-o școală simplă, dădea 8 olimpici județeni la istorie, unul dintre ei fiind chiar eu.

În liceu, am dat peste o triadă fantastică: Doamna Bujoreanu, profa mea de limba română, doamna Mazilu, cea cu care făceam literatură universală și dezbateri oratorice, și diriginta sufletului meu, doamna Gafton, care era și profesoară de limba latină.

Diriga era o femeie pe la 40 de ani, care, atunci când am intrat în clasa a IX-a, nu avea copii. Femeia asta avea cea mai calmă voce pe care am auzit-o vreodată. Cât timp ne-a fost alături, doamna Gafton ne-a tratat ca pe prietenii ei mai mici și ne învăța inclusiv cum să mâncăm în restaurant sau cum să ne împrietenim cu o fată. Totul se făcea cu blândețe și cu zâmbetul pe buze, și fiecăruia ne adresa cuvinte de încurajare și de laudă. La ședințele cu părinții, spunea fiecărui părinte și lucrurile bune pe care al lor copil le face și găsea ceva de bine de spus despre fiecare în parte, indiferent cât de năstrușnici eram. Vestea că a rămas însărcinată și că va trebui să plece din clasa a X-a, ne-a bucurat însă ne-a și întristat, pentru că ne pleca profesoara care ne învăța să fim oameni.

Locul ei în sufletul nostru a fost luat repede de doamna Mazilu. Ea ne învața să gândim, să chestionam ceea ce ni se predă și să căutam adevărul. Cu ea, făceam orele de limba română în format de dezbateri oratorice, ceea ce te obliga să înțelegi și să-ți însușesti cele mai fine nuanțe ale cărților pe care le citeai. O dată, la un concurs de dezbateri oratorice pe care-l aveam la Ploiești, Monica (între noi îi spuneam pe numele mic) m-a invitat la dans și, cu capul în pieptul meu, mi-a șoptit “Gelu, ești mai bun decât Petru! Să nu te irosești!”, Petru fiind copilul ei care era de o vârstă cu noi. Vorbele astea mi-au dat aripi, și mă pregăteam asiduu pentru ora ei ca nu cumva să o dezamăgesc.

Doamna Bujoreanu a pus ochii pe mine de când am avut prima oră împreună. Una dintre fetele ei făcea facultatea la Iași și îi trimitea pliante cu facultățile Universității din Iasi pentru a mi le arată mie. Își rupea 5 minute din pauză, o dată la două săptămâni, și-mi explica ce înseamnă fiecare facultate în parte, făcându-mă să promit ca nu mă voi opri la liceu. Doamna Bujoreanu mi-a explicat și ce înseamnă termenul de facultate, și m-a facut să cred că pot ajunge acolo. În clasa a X-a, m-am hotărât unde să dau: Sociologie și Asistență Socială sau nimic.

Directoarea liceului era o profesoara de biologie, al cărui nume nu-l mai rețin. Nu făceam ore cu dumneaei, însă de fiecare data când mă vedea îmi zâmbea. La un moment dat, în timpul unei ore, elevul de serviciu a venit la noi în clasă și m-a anunțat ca doamna directoare m-a chemat la ea în birou. În birou, pe lângă directoare, era și o doamnă care părea destul de supărata.

„ –  Gelu, te rog sa mă ierți, însă spune-mi ce etnie ești?

„- Nu înțeleg, doamnă!” spun eu cu un glas scăzut

„ – Gelu, te rog! Si iartă-mă că te întreb asta!”

„ – Sunt rom, doamnă”, răspund eu, fixând-o cu privirea.

„ – „Vedeți, doamnă”, spuse directoarea, „băiatul asta e de etnie romă și este unul dintre elevii foarte buni pe care-i avem. Și dacă ar fi împreună cu fiica mea, aș fi tare mândră! Și rog, la mine să nu veniți cu prostii de genul asta!”

Doamna respectiva era mama unei eleve din liceu care trăia o poveste de dragoste adolescentină cu un băiat de etnie romă, relație care era interzisă de familia fetei. Părinții elevei au considerat că trebuie să vină la școală pentru a cere sprijinul direcțiunii ca „fata lor să nu se vadă cu țiganul”.

De-abia intrasem în anul doi de facultate şi gândul nu îmi mai stătea la şcoală. Mă luptam zilnic cu stomacul meu şi faptul că o prietenă de-a mea îmi aducea în fiecare dimineaţă un sandviş şi o cafea nu ajuta stima mea de sine. De multe ori, drumul parcurs pe jos de la căminul din Măgurele până în Bucureşti mi se părea o corvoadă, şi haitele de câini care se luau după mine atunci când mă întorceam seara acasă îmi testau atât abilităţile sportive, cât şi fricile. Ai mei o duceau foarte greu si jumatate din pensile lor îmi trimiteau mie. La Galați, ei faceau foamea ca eu sa învăț la Facultatea de Sociologie si Asistență Socială din București. Discutasem cu câțiva colegi despre dorința mea de a renunța la școala şi toţi m-au sfătuit să nu o fac. S-au oferit să mă ajute, însă oferta lor nu mi s-a părut de acceptat pentru că nu făcea decât să hrănească demonii care puseseră deja stăpânire pe mine. Ca o ultimă încercare, s-au dus şi au vorbit cu unul dintre profesorii care era foarte apropiat de studenţi şi i-au explicat ce şi cum, cerându-i ajutorul.

„Salut, Gelu. Numele meu este Marian Preda şi sunt prodecanul Facultăţii. Am auzit multe despre tine şi m-aş bucura să ne vedem şi să discutam. Când poţi să treci pe la mine pe la cabinet să-ţi explic despre ce este vorba? Am nevoie de ajutorul tău!“.

„Băi, eşti nebun?“, îmi zic în gând, „mă sună pe mine prodecanul să-l ajut? Cu ce pot eu să-l ajut pe el?“. Normal ca am acceptat să ne vedem şi a doua zi eram amândoi, faţă-n în faţă, la discuţia care mi-a schimbat viaţa.

„Ştii, Gelu, am auzit multe despre tine. Uite, eu lucrez la nişte studii şi rapoarte despre situaţia romilor din România şi am nevoie de cineva care să mă ajute să validez anumite ipoteze şi să scrie alături de mine. Am auzit ca eşti foarte bun şi tare m-aş bucura să lucrăm împreună!“

„Domnule profesor, dumneavoastră nici nu aţi lucrat cu mine până acum, aşa că de unde ştiţi cum sunt?“, zic eu, oarecum încurcat.

„Gelu, sunt foarte mulţi cei care te urmăresc şi care au încredere în tine“, îmi zise el zâmbind, „aşa că am informaţii suficiente încât să am motive să cred că putem face o echipă bună împreună. Ce zici, te bagi?“

Mi-a fost ruşine să spun nu. Omul ăla mă investea cu ceva de care aveam nevoie să continui: recunoaşterea capacităţilor mele academice, suport şi încredere. Am început să lucrăm împreună şi rodul muncii noastre este dat de câteva articole si studii in domeniul incluziunii sociale.

În cuvântarea susţinută după susţinerea publică a lucrării de doctorat (profesorul Preda mi-a coordonat lucrarile de licență, master și doctorat) , i-am mulţumit întrebându-l, oarecum retoric, „ce a văzut în mine“. Răspunsul lui şoptit, dat cu capul plecat, încă mă urmăreşte: „Ceea ce a contat!“.

Pentru mine, profesorii mei au fost oamenii care şi-au înţeles misiunea de a vedea potenţialul din fiecare elev şi de a încerca să-i ofere sprijinul academic şi emoţional necesar, astfel încât eu sa ajung să mă bucur de ceea ce sunt cu adevărat.

În ultimii ani, ca parte a unor programe susținute de Consiliul Europei (Proiectul INSCHOOL) și UNICEF România (Pachetul educație incluzivă de calitate | UNICEF România), lucrez cu zeci de școli pentru a promova conceputul de educație incluzivă de calitate. Acest concept poate fi definit, în cel mai profan mod, ca sistemul care scoate la suprafață maximul de potențial pe care fiecare copil îl are, ținând cont de toate particularitățile care-l definesc. Explicăm profesorilor, părinților și elevilor că abordarea centrată pe nevoile elevului înseamnă că trebuie renunțăm la generalizările și stereotipurile care ne fac să acționam în baza unor etichete sociale pe care am fost învățați să le punem unor comunități etnice, religioase, sociale și/sau culturale, și să vedem universul pe care fiecare copil îl are în fața lui, crezând în puterea lui de a se bate cu toate limitele care-i sunt puse în față și să reușească.

Încercăm să explicăm celor cu care lucrăm că schimbarea începe cu fiecare dintre noi și că noi trebuie să-i învățăm pe cei ce ne vor duce seminția mai departe să-l respecte pe celalalt așa cum își doresc ei înșisi să fie respectați. Ne străduim să explicăm că omul se naște bun și că societatea este cea care distruge creația Bunului, subliniind faptul că societatea de mâine va arăta așa cum o construim noi astăzi.

Mă bucur să văd, atunci când merg în acele școli la un timp după, că oamenii înțeleg și că situația în acele comunități se schimbă in bine, și că fiecare copil se bucura de diversitatea pe care ”cel diferit” o aduce societății. Și redevin optimist.

Pentru că orice om poate fi învățat să-l respecte pe cel de lângă. Dacă ne propunem, și acționăm împreună, pentru a face asta.

*This document was produced with the financial assistance of the European Union. The views expressed herein can in no way be taken to reflect the official opinion of the European Union.